Despre

În anul 1902 arhitectul Ferenc Sztarill (1859–1943) a demarat construcţiile unei case de raport cu două etaje, la intersecţia Pieţei Ferdinand cu strada Teatrului. În stil neogotic cu elemente secession, cu frontoane înalte şi contururi curbate, Palatul Sztarill avea la etaje apartamente de închiriat, iar la parter cafeneaua EMKE, ce avea să devină preferata scriitorilor şi ziariştilor vremii.

În anul 1904 proprietarul a făcut o ofertă oraşului pentru lărgirea clădirii, prin achiziţia depozitului de decoruri de teatru din vecinătate, care urma să fie construit într-o altă parte a oraşului. Conducerea oraşului a respins oferta, astfel clădirea a fost lărgită cu patru axe în direcţia străzii Teatrului.

În anul 1930 Palatul Sztarill a fost transformat în hotel, preluând denumirea de Hotelul Astoria. Hotelul a funcţionat doar timp de câţiva ani, pentru că după cel de-al doilea război mondial a fost închis, încăperile de la etaj fiind destinate din nou locuinţelor. Spaţiile cafenelei EMKE au fost folosite mai întâi ca magazin de mercerie, devenind apoi spaţiu expoziţional.

În anul 1975 au redeschis Hotelul Astoria, însă mobilierul original, realizat în stil secession n-a fost păstrat. Clădirea găzduieşte acum Grand Hotel Astoria, iar la parter cafeneaua EMKE a fost înlocuită cu restaurantul Crown Pub.

Arhitectura

Ceea ce particularizează această clădire din punct de vedere arhitectural este ritmica cadenţată într-un anume stil a faţadei. Este aplicată într-un mod original aceeaşi concepţie modernă a pereţilor–cortină, care nu trădează nimic din tectonica volumetriei interioare.

Faptul de a fi o clădire panoramică, de colţ, este bine valorificat de arhitect, aici regăsind aceeaşi soluţie “prietenoasă”, de retragere prin rotunjirea unghiului de întâlnire dintre planurile faţadei, ca şi la hotelul Rimanóczi. Deschiderile ferestrelor sunt tratate asemeni unor module, fiecare marcând câte o travee. Păstrând acelaşi ritm riguros, acestea sunt surmontate de acolade ce alcătuiesc o atică sinuoasă, elegantă, ce le unifică vizual, amplificând totodată şi monumentalitatea întregului edificiu. In plus, soluţia arhitecturală a amplasării pe colţ este mult mai plastic tratată decât la hotelul învecinat, Transilvania.

Privită în ansamblu, ritmica succesiunii nivelurilor respectă soluţiile curente ale perioadei, specifice programului clădirii, aceea de hotel-restaurant: parter înalt, mezanin şi două etaje. Aici întâlnim o particulariate a acestei arhitecturi, în sensul în care balcoanele, deşi sunt în consolă, nu depăşesc planul faţadei, având deci expresia arhitecturală a loggiei. Pentru că balustrada lor, continuă, este alcătuită numai din feronerie, aspectul lor este gracil, transparent, aproape imponderabil, fapt ce le conferă o notă de certă modernitate.

Spiritul Artei 1900 este prezent la viziunea de ansamblu, organică în esenţa ei, cu muchii rotunjite, cu acolade polilobate, cu o feronerie cu trasee arcuite, cu graţioase motive florale inspirate din arta populară maghiară (floarea soarelui, lalele, muguri, boboci, inimioare, butoni decorativi). Aceeaşi fină dantelărie a balcoanelor este reluată la coronamentul acoperişului, unde regăsim motivele florale robuste, inspirate din repertoriul decorativ al artei populare. Ele au fost bine puse în valoare de restaurarea contemporană.

O atenţie specială merită felul în care este tratat colţul. Formula este cea aplicată şi la Palatul Episcopal Greco-Catolic, şi la Palatul Apollo, şi la Casa Poynar (proiectată tot de Sztarill), şi la Palatul Moskovits de pe strada Republicii. Prin rotunjire, colţul clădirii se tranformă într-un pseudo-turn angajat, cu alura unui donjon de castel senioral. Acest volum curbiliniu este, în mod necesar, surmontat de un lanternon încununat, la rândul său, de un coif metalic pe măsură. În acest fel, colţul clădirii, cu dubla lui deschidere perspectivală, se instituie ca un important ax vizual nu doar arhitectonic, ci şi urbanistic. Acesta este şi efectul obţinut de Sztarill la hotelul Astoria. Este de remarcat şi faptul că parterul renunţă complet la bosajele neo-clasice, înscriind clădirea într-o viziune modernă, cu formule arhitectonice sintetice, despovărate de balastul istorist al secolului ce tocmai trecuse.
Acest proces de modernizare este evident mai ales în salonul de la parterul şi mezaninul cafenelei. Planuri ample, racorduri generoase în aplat, trasee terasate surprinzătoare, dar fluente, schimbări spectaculoase de perspectivă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, simplitate geometrică la tratarea muchiilor, fluiditate spaţială – toate acestea crează o atmosferă calmă, tihnită, voalată de fumul ţigărilor, aroma cafelelor şi mai ales de aceea a ideilor pe care elita intelectualităţii orădene o savura cu neîngrădită plăcere în anii dintre cele două războaie mondiale. Fluiditatea deosebită a acestui spaţiu suspendat, la propriu şi la figurat, remodelat în spiritul modern al Artei Deco, poate fi evocat mai sugestiv prin recursul la cadenţele muzicii de jazz sau de caffé-concert .

Cafeneau EMKE

Presa vremii relata despre evenimentul de deschidere a cafenelei: cafeneaua este amenajată în „jungend stil”, pereții sunt decorați cu picturi murale și cu oglinzi. Interiorul cafenelei cu decorațiunea ușor secession este excitant – relata presa,- pare luxuriant dar este primitor. Specialitatea acestuia era balconul la mezanin cu multe separeuri.

Chiriașii cafenelei au acordat atenție deosebită clienților, ceea ce nu este de mirare, întrucât în Piața Regele Ferdinand (Bémer) era mare concurență între cafenele, fiecare cu o clientelă proprie și cu oferte speciale: Royal, Pannónia, Elitul și Astoria.

Pe lângă sala de billiard și sala pentru jocuri cu cărți, la etaj a fost deschis un club exclusivist, loc de întâlnire pentru personalitățile orădene, numit „Castelul bufniței”. În perioada interbelică o vreme aici a funcționat clubul ziariștilor. La parter, în cafenea, și-au dat întâlnire literații și jurnaliștii din oraș. A fost locul preferat a poetului Ady Endre, pe terasa EMKE a luat ființă asociația literară „a Holnap” (societatea „Mâine”), dând o nouă direcție modernă literaturii de atunci.

Seara, după terminarea spectacolelor de teatru, protipendada Oradiei intra la EMKE la o gustare rece și o băutură selectă, bufetul lor fiind renumit în oraș. Solistul cânta la vioară, sau orchestra cânta chiar în fața Astoriei, iar pentru cei care locuiau departe era disponibil un automobil pentru a se întoarce acasă.

Din bogata decoraţie de odinioară realizată în stil secesssion s-au păstrat doar câteva elemente. Intrarea ce se deschide pe colţul edificiului conduce în sălile fostei cafenele. La stânga şi la dreapta se află câte o sală alungită, în centru fiind plasată scara spiralată ce are acces spre mezanin. Ambele săli sunt prevăzute cu galerii curbate, sprijinite de stâlpi masivi, care iniţial erau decorați cu oglinzi şi lambriuri din lemn. Tavanele de la parter şi de la mezanin sunt decorate cu stucaturi ce reprezintă motive florale stilizate, caracteristice stilului secession.

Din cartea regretatului istoric Liviu Borcea aflăm că „pe terasa din faţa restaurantului cafenea au zăbovit celebrităţi ale condeiului sau penelului precum Ady Endre, Octavian Goga, Zaharia Stancu, iar în anii de după ultimul război, Ovidiu Cotruş, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Andriţoiu şi Radu Enescu.

Surse:

HÂRCA, Rodica, Oradea. Decoraţii Art Nouveau, Oradea, 2007
PÉTER, I. Zoltán, Mesélő képeslapok. Nagyvárad 1885-1915, Nagyvárad, 2002
PÉTER I. Zoltán, Főur fizetek! Kávéházi élet Nagyváradon a Monarchia idején, Kossuth Könyvkiadó, Budapest, 2014
www.enciclopediavirtuala.ro